Are nevoie UE de un Înalt Reprezentant pentru Drepturile Omului?

Citesc presa, ca fiecare dintre voi. Şi internă şi internaţională. Şi constat – nu sunt singurul – că o mare parte a informaţiei este despre economie, depre pieţe (emergente, regionale etc) despre preţul unciei, căderea drastică a dolarului, creşterea preţului la petrol, fraude bancare, fonduri speculative ş.a.m.d. Sau despre activitatea marţială a oamenilor aflaţi în luptă cu „teroarea” şi terorismul. Alături de noi, printre noi, nu sunt însă numai ameninţările terorismului „înrolat”. Ci şi cele ale terorismului „tăcut”: violenţa domestică, exploatarea copiilor sau a femeilor ori creşterea fundamentalismului pseudo-religios (argumentând ura şi defăimarea). Cred că Europa are nevoie şi trebuie să-şi fixeze cu mai multă vigoare o agendă a priorităţilor „umane” în epoca economiei globale – o agendă care să iasă din matricea rigidă a preocupărilor privind pieţele, energia, apărarea şi aşa mai departe. Violenţa domestică desfigureză încă societăţile pe care le considerăm civilizate; la fel violenţa sau comportamentele aberante care au ca victime copiii. Mai este un drum lung – până şi în Vechea Europă – până când femeile se vor bucura integral de drepturile conferite de legi. Până când tensiunile etnice vor dispărea. Până când religia (ori apostazia), stilul de viaţă, abilităţile, genul sau rasa nu vor mai fi pretexte ale comportamentelor discriminatorii şi violenţelor. Ştiu, Uniunea Europeană se bazează pe deja existenta Curte Europeană pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei. Nu de normative instituţionale duce lipsă. Ci de o voce unitară şi puternică capabilă să-şi susţină punctele de vedere. Fie că este vorba de Iran şi de comportamentele inumane din această ţară, de China sau de ţări europene. Abuzurile flagrante împotriva drepturilor individului trebuie condamnate, nu temperate de consideraţii de diverse natură ale unora sau altora, experţi sau mai puţin experţi. Persecuţiile, execuţiile, tortura, legile nedrepte, întemniţările în afara actului de justiţie sunt incalificabile. Şi nu este nici un oficial european care să spună altfel. Teoretic. Pentru că în practică, rigiditatea regulilor privind emigraţia nu este în favoarea celor care „fug” pentru a nu deveni victime. Cazul Mehdi Kazemi – comentat în presa europeană - este un argument pentru ceea ce spun. Acesta a fugit din Iran pentru a nu deveni vicitimă. În Marea Britanie i s-a refuzat cererea de azil. Olanda i-a refuzat azilul, în baza Convenţiei de la Dublin recomandându-i să se întoarcă în ţara unde a cerut prima dată azil (şi nu l-a primit). De acord, problema nu e cu Marea Britanie ci cu Iranul. Însă în discuţie e destinul unui individ. Care trebuie să se bucure de drepturi şi libertăţi fundamentale (sau aşa cred eu, ca liberal). Şi care trebuie protejat, nu trimis de la unul la altul din motive birocratice. Tocmai de astfel de cazuri sau de soluţionarea justă a acestora ar trebui să se ocupe Înaltul Reprezentant pentru Drepturile Omului. De care cred că UE are nevoie.